Și tu trăiești cu adevărat?



Nu ne place să suferim, să riscăm, să facem mize mari și să fim pe muchie de cuțit. Noi vrem ceva frumos și simplu, fără de pârjolul pasiunii care te mistuie și nu te lasă să respiri. Fără să riscăm să nu mai fim noi înșine fără ea. Fără să suferim, or, noi trăim într-o lume creată pentru confort. Un acvariu perfect în care poți evita tot ce deranjează.

Alegem ceea ce e previzibil și simplu, un pic tâmpit. Dar, oare, dacă te uiți la idolii zilei, nu suntem o societate care aspiră spre prostie?
De ce ne-am chinui cu un sentiment complex cu nuanțe, gelozii, obsesii, care zgârâie la fel de mult precum îndulcește sufletul. De ce am căuta Oameni, dacă e ușor să găsești tipi și tipe...

Noi ne temem să suferim și nici măcar nu vrem să ne apropiem de pereții de sticlă ai acvariului nostru pentru că, în secret, vrem acel cucui care va rămâne de la atingerea lui. Amintirea unei femei fatale, unui bărbat care este mai mult decât vezi cu ochiul, al unui suflet pe cât de cicatrizat pe atât de frumos ne va atrage mereu.

Seducția zonei de confort e la fel de durabilă ca și impresia lăsată de fast-food, un fel de greutate care nu aduce aminte nici de gust, nici de plăcere, dar crează dependență.

Ce ar fi să zbori ca și Icar? Să înțelegi că vei cădea, dar să nu renunți la altitudine pentru că este un preț? Merită o viață de șopârlă sau o zi de pasăre?

Iubirea adevărată doare. E ca un foc care te topește și îți refăurește sufletul. Un astfel de proces, ca și orice proces creativ presupune jertfe. Nicio operă de artă nefinisată nu e frumoasă, de aceea artiștii le ascund de ochii lumii.

Dar noi alegem căile ușoare cu efort puțin și sentimente pe jumătate. Rutină și stabilitate. Eu cred că așa ne ascundem de propria mortalitate. Dacă fiecare zi seamănă cu alta, de ce am muri, o zi a hârciogului cu mici consecințe pe care nu le simțim decât când e prea târziu. Când mreaja rutinei deja ne-a făcut să renunțăm la aripi.

Americanii spun că fast-food-ul este un ”comfort food” care te liniștește și oprește furtunile din suflet ca și înghețata proverbială pentru fata care suferă din dragoste în romcom-ul Hollywoodian.

Dar, de ce am opri furtuna, dacă doar ea aduce ploaia și curcubeul? Dacă fără ea nu vom ști niciodată cât de trainic e catargul bărcii noastre?

Eu, unul, nu mă tem de furtuni. Greșesc, mă împiedic, sângerez, plâng (mai des decât aș vrea să accept), dar merg mai departe. Fără a trece prin spini, nu ajungi la cel mai frumos trandafir. Fără a suferi împreună cu un suflet complex, deformat, aiurea, nu îl vei simți pe al tău, care, cel mai degrabă e la fel de deformat și nearătos. Această cale și îl transformă în ceea ce trebuie să fie. O operă de artă, o sculptură cioplită cu sânge și nervi, cu plânsete și nopți nedormite. Altfel, nu va fi Venus din Milo, ci o piatră plină de mușchii zonei de confort.

Iubiți sufletele cu cicatrici, ele nu se tem să trăiască.

Comments

Popular posts from this blog

Ce să faci dacă consideri că alegerile din Republica Moldova nu au fost libere și corecte?

Chirtoacă și justiția selectivă

7 organizații care ar putea cere interzicerea concertului Prodigy în PMAN